Confirmam si noi cele scrise in toate ghidurile turistice: cel mai periculos in Vietnam este sa treci strada! Nu exista reguli de circulatie sau daca or fi (inca ne indoim de asta) nu se tine cont de ele. Sa treci strada, oricat de insolit ar fi, mi s-a parut cea mai mare aventura din aceasta calatorie. Totul este sa nu te panichezi si sa respecti regula: mergi in pas constant indiferent ce ar fi! Ca prin miracol ajungi nevatamat in partea cealalta a strazii dupa ce ai facut slalom printre sute de scutere, care te ocolesc pur si simplu. Ai un sentiment de mandrie remarcabil dupa prima traversare.
In magazine inafara de preturile afisate, toate se negociaza! Fiti indrazneti, merita! Chiar daca preturile sunt relativ mici (in dolari) puteti obtine un pret mai bun negociind. Fiind o societate saraca, se bazeaza pe faptul ca turistii sunt bogati si au bani! Mai ales vanzatorii stradali care iti cer preturi de cateva ori mai mari decat localnicilor pe ce vand (de la gogosi – minunate - la cartofi dulci copti – un deliciu, ii recomand!). Ori negociezi, ori esti atent la cati bani ii da un localnic si ii dai si tu fix cat a dat si el. Noi ne-am dat seama dupa ce am dat 20.000 de dongi (1 dolar) pe o gogosica de 2000 in prima seara cand am ajuns in Hanoi! Neaparat sa incercati cafeaua vietnameza: este absolut delicioasa! Dar sa aveti in vedere ca ei beau cafeaua rece cu cuburi de gheata. Daca o doriti calda, neaparat sa precizati acest lucru.
Ne-am inceput periplul de trei saptamani in Hanoi - este o destinatie obligatorie daca vrei sa vizitezi Sapa si Ha Long Bay.
Calatoria in Sapa este o feerie pe roti, la cuseta, cu trenul de noapte care cand te leagana, cand te scutura, cand franeaza brusc, de ai impresia ca o sa cazi din pat. Chiar daca este vechi (unii calatori spuneau ca este un transsiberian scos din uz de rusi!), vagoanele sunt pe categorii de confort, in functie de firma care le detine (doi moi este un succes) dar toate cusetele sunt curate si te intampina cu o mica gustare, apa, pasta de dinti si periuta. Plus papuci la capul patului. De fapt trenul te duce pana in Lao Cai de unde se ia masina pana in Sapa pe niste serpentine ametitoare cu peisaje de iti taie respiratia. Nimic nu se compara cu un rasarit de soare in ceata, de-asupra teraselor cu culturi de orez. Sapa este un orasel de munte, care nu spune multe daca nu ar fi populatiile care traiesc in satele din zona si care vin sa isi vanda produsele la piata locala. Fiecare cu portul si limba lor. Am vizitat patru sate din zona insotiti pe tot traseul de un grup de localnice care ni s-a alaturat in primul sat si de la care a trebuit sa cumparam suveniruri. Toate cusute manual sau tesute in razboi, minunate de altfel, cu modele pe care nu le mai regasesti nicaieri pe planeta. Am inteles de la ghid – care facea parte dintr-un trib, ca guvernul incearca sa ii dezbare de acest obicei, deoarece turistii se simt agasati, dar pentru ei este singura sursa de venit, fiindu-le greu sa ajunga de la casele lor raspandite pe munte, in oras la piata.
Din munti am mers la mare, mai exact in Halong. Portul este o inghesuiala de vase de croaziera ancorate sau care asteapta in larg. Nu va imaginati ca sunt vase mari, ca cele de croaziera obisnuite. Sunt de agrement, pt o plimbare de maxim trei zile prin golf. Odata imbarcat (noi am fost pe Victory Star) intelegi de ce acest loc este in patrimoniul UNESCO. Nu iti mai dezlipesti ochii de pe mare, de pe stancile care ies semete din apa. Sunt ca niste insule inalte pline de verdeata si navighezi printre ele. Nimic nu se compara cu un rasarit de soare aici. Merita sa te scoli de dimineata sa te lasi rasfatat de prima raza de soare si sa faci tai chi. Conditiile de pe vas au fost excelente. Un rasfat maxim, pe care noi nu l-am mai intalnit. Si neaparat daca ajungi in acest colt de paradis, dupa satele plutitoare, trebuie sa vizitezi si Cat Ba. Am vizitat Parcul National si am urcat pe cea mai inalta colina de pe insula. Nu are o altitudine mare (vreo 800 de metri), dar te cateri pur si simplu pe stanci ca sa ajungi in cel mai inalt punct, dar tot efortul ascensiunii merita. Nu am cuvinte sa descriu peisajul care ti se deschide in fata ochilor. Muntii acoperiti de padurea tropicala te trimite cu gandul la celebrele peisaje cu « plamanul verde al planetei » din America de Sud.
Dupa inca o dupa amiaza in Hanoi si lectia de gatit – neaparat de incercat: bucataria vietnameza este excelenta - am luat avionul spre Ho Chi Minh (puteti sa ii spuneti Saigon, nu faceti nici o gafa!). Cand ajungi in acest oras parca esti deja in alta tara! Una bogata din Asia. Nu seamana deloc cu sobrietatea pe care o gasesti in nord. Luxul cu saracia se impleteste la fiecare pas in acest oras al contrastelor. Totul este ametitor. In perioada Craciunului este totul numai lumini si luminite care frizeaza kitsch-ul. Vietnamenzii spun ca impodobesc pentru turisti dar sigur este o scuza avand in vedere ca nicaieri pe planeta nu se inghesuie oameni cu sutele sa se fotografieze cu ornamentele de Craciun. Este imposibil sa te plimbi pe trotuare seara in Districtul Unu. Toti localnicii din celelalte cartiere sunt aici pentru poze: se imbraca elegant si vin cu fotografi profesionisti dupa ei.
Saigonul este un oras efervescent si plin de viata. Districtul Unu – cel turistic – este incarcat de simboluri si de istorie. Neaparat de mers in Piata Centrala, seara, dupa ora 18.00 cand toata zona se transforma intr-un imens restaurant in aer liber. Cea mai buna mancare aici o gasiti, la preturi fara concurenta.
Din Hanoi am plecat in Delta Mekong-ului intr-un adevarat rasfat in natura. Am stat la un localnic, la o casa din Delta. O experienta pe care nu trebuie sa o ratati desi conditiile de cazare sunt de baza, turistii sunt extrem de rasfatati iar mancarea a fost mai mult decat delicioasa. Am vizitat fabrica de caramida a unui localnic si fabricuta unei familii, care facea dulciuri din cocos, din orez expandat, vin din orez.. totul manual. Este fascinant sa vezi cum se fac caramelele din cocos si cu cata indemanare sunt ambalate fiecare bucatica cu mana, in hartie de orez!
O excursie la celebrele tuneluri Cu Chi nu trebuie sa lipseasca din program. Impresioneaza lupta de gherila dusa de comunistii lipsiti de mijloacele moderne de lupta impotriva americanilor iar vizitarea tunelurilor te face cel mai bine sa intelegi disperarea acelor oameni si incrancenarea cu care au luptat si si-au aparat vietile. Capcane care fac cinste evului mediu, bombe artizanale, arme confectionate din te miri ce.. inventivitatea nu avea margini. Doar o parte extrem de mica din tuneluri se viziteaza la propriu (sunt curatate si intretinute) dar este mai mult decat suficient, avand in vedere ca nu toti rezista sa le viziteze. Sunt extrem de inguste si intunecate iar oamenii se sufoca pur si simplu de teama spatiului ingust.
In parcul din fata Palatului am fost interpelati de un grup de studenti care ne-au rugat sa vorbim cu ei.. engleza. A fost una dintre cele mai surprinzatoare experiente. Costurile studiului limbilor straine nu sunt suportate de catre stat iar profesorii sunt toti vorbitori nativi de engleza si cum nu fac voluntariat… costa. Asa se si explica de ce pe strada nu te poti intelege cu nimeni iar ghizii vorbesc foarte precar engleza. Nu ii judecati pentru acest aspect, cei care vorbesc chiar asa putin si gresit, sunt de apreciat. Studentii cu care am stat de vorba spuneau ca in fiecare pauza vin in parc si roaga turistii sa vorbeasca cu ei, ca sa exerseze. Ne rugau sa le spunem orice (si faceau exercitii de traducere cu cei din anii mai mici) si sa le corectam pronuntia. Nu mai spun de incantarea de pe chipul lor si bucuria manifestata pt ca am acceptat. Ne-am trezit inconjurati de vreo sase tineri numai zambete, cu caietele si dictionarele in brate.
Vizitarea Vierna-ului a fost o experienta unica si surprinzatoare, care am considerat noi, o sa ne pregateasca pentru urmatoarea destinatie: Cambodgia. Nici pe departe! Desi cele doua tari se invecineaza, diferentele culturale sunt uriase. Fizic, cultural, ideologic cambogienii sunt altfel, se simte influenta Indiei. Tanara populatie a Cambodgiei a trait drame uriase, urmele sunt vizibile peste tot. Desi saraci, oamenii sunt rabdatori si toleranti, mereu zambitori si extrem de politicosi si amabili. Relatiile cu tara vecina, Vietnamul, sunt incordate si cele doua populatii se dispretuiesc reciproc..
Am stat in Siem Reap, inima turistica a tarii. Este un orasel micut, destinat exclusiv turistilor. Pietele sunt pline de turisti si de produse.. chinezesti cu specific khmer. Absolut toate preturile sunt negociabile si extrem de mici, ca te intrebi care este de fapt costul de productie, daca scoti profit la un pret asa de mic. Matasea costa! Nu va asteptati ca esarfa din piata, care costa aproximativ trei dolari, sa fie din matase naturala. Dar gasiti la preturi mici alte produse de calitate, din fibre naturale. Neaparat sa cumparati piper de Campot! Are o armoma distincta extraordinara chiar si pentru cei care nu acorda importanta acestui condiment.
Spre deosebire de Vietnam, in Cambogia se vorbeste limba engleza foarte bine. Comerciantii sunt usor agasanti, mai ales ca stiu sa vorbeasca cu tine si se tin scai cu explicatiile si rugamintile, mai ales in complexul Angkor. Fiti politicosi si calmi si refuzati-i cu fermitate, daca ii ignorati, considera ca au sanse. Nu sunt deloc agresivi, doar insistenti, iar calmul budhist si optimismul si zambetul cu care te abordeaza, sunt imbatabile.
Despre temple si orasul Angkor ce putem spune? Istoria o cititi in manuale si ghiduri turistice dar realitatea bate tot! Uiti sa respiri pur si simplu cand vezi atata frumusete si ti se pune un nod in gat de emotie. Nu va lasati inselati de cei care va spun ca toate templele sunt la fel si este suficient sa vezi Angkor Watt. Nimic mai neadevarat. Intr-adevar este magnific dar templele sunt diferite: de la stil (unele budhiste, unele hinduse) la materialul din care au fost construite, starea de conservare, arhitectura, tot! Plus ca mai este si orasul Angkor Thom de explorat. Si chiar te simti ca un explorator in imensul parc arheologic.
Povestea cu rasaritul o stie toata lumea. Si cand spun toata lumea, ma refer la toata lumea! La cinci dimineata este o competitia acerba de tuk-tuk-uri, biciclete si masini ca sa prinda un loc mai in fata la Angkor. Toti se opresc acolo! Noi am fost insa la Bayon – am ascultat sfatul inteleptilor - primii si… singurii ! Este superb templul iar in linistea absoluta si crepusculul diminetii este frumos si straniu in acelasi timp... ai o senzatie de nedescris, ca si cum esti transportat intr-o alta dimensiune. Fetele lui Budha se profileaza tainic in lumina diminetii, muzica junglei adauga o nota de mister peisajului.. este mirifc. Iti vine sa vorbesti in soapta si sa mergi pe varfuri, sa nu strici armonia perfecta a momentului. Este o experienta spirituala extraordinara sa explorezi singur aceste monumente, fara alte mii de turisti alaturi. Iar Baphuon si Phimeanakas mirifice. Diferite de restul. La Phimeanakas te cateri in templu pe scarile lui originale iar sus, ascensiunea iti este rasplatita de o femeie budhista care aprinde un betisor in cinstea ta, pentru sanatate si noroc numai si numai in semn de apreciere pentru efortul pe care l-ai depus sa ajungi la statuia lui Budha. Impresionant!
Indrazniti sa mergeti si la templele mai indepartate (vorbiti cu un sofer de tuk tuk – pentru 20 de dolari dus – intors ajungeti pana la Banteay Srei si opreste oriunde doriti pe drum). Banteay Srei este de departe preferatul nostru. Templul mic si cochet din dantelarie de gresie roz este o adevarata bijuterie. Iar datorita culorii, cu totul si cu totul special. Merita, mai ales ca drumul pana acolo va ofera o priveliste minunata a Cambogiei rurale cu taranii care cultiva orezul (noi am fost in decembrie) si cu casele lor din lemn construite pe piloni.
Din Siem Reap am plecat spre capitala. Din ratiuni economice - cu masina, nu cu avionul. Sfatul nostru este sa nu incercati aceasta experienta. Iti trebuie nervi si stomac de otel. Iar in sezonul ploios nici nu se pune problema ca drumul sa fie practicabil – este inundat. Mergi sapte ore pe un drum plin de gropi si de praf si indiferent de viteza, esti zdruncinat pana ti se face rau. Soferul care face drumul dus intors este un erou, nu stiu cum de rezista. Iar drumul este imposibil de reparat avand in vedere ca se strica imediat la urmatorul sezon ploios. Singurul aspect pozitiv al drumului facut cu masina este ca vezi partea de tara care nu este turistica si la care nu ai altfel acces.
Phnom Penh nu iese prin nimic in evidenta ca si oras. Avand in vedere timpul scurt petrecut aici, am vizitat doar Palatul Regal. Totul este grandios de.. galben ( am vazut ca este culoarea predonderenta a templelor budhiste)! Pagoda de argint are din pacate podeaua acoperita (nu ar rezista miilor de pasi care o calca zilninc), sunt numai cateva placi lasate la vedere, intr-un colt. Oricum merita vizitata pentru statuile pretioase ale lui Budha.
Gradinile palatului sunt amenajate superb iar deliciul pentru noi, l-au facut maimutele care bateau clopotul pe pagoda! Se plimbau nestingherite si nu s-au aratat deloc intimidate de noi, care ne-am apropiat la o distanta de un metru de ele pentru cele mai bune cadre. Impresionante sunt scenele din Ramayana pictate de-a lungul zidului interior al palatului. Mare parte au fost renovate si arata minunat.
Dupa aceasta demnonstratie de arta khmera ne-am luat la revedere de la mica parte din Asia pe care am vazut-o in minunata luna decembrie. Localnicii au spus ca este cea mai buna perioada de calatorie deoarece nu este varf de sezon iar vremea este extraordinara (temperaturi de la 15 grade in nordul Vietnamului la aproximativ 33 spre sud, inlcusiv in Cambogia). A meritat din plin, aboslut totul.
